Visele îmi trec, se duc şi se împart pe drumuri care duc spre alte locuri. O destinaţie de negăsit. Dar mă apropiu mai mult de mine, un mod de trai care duce spre eternitate.
Care eternitate ?
[...]
N-am lăsat niciodată oamenii să-şi verse ura în mine, însă există alte moduri care îţi distrug atenţia asupra ta : superficialitatea, dezamăgirea, descurajarea, „libertatea” de a te găsi mai mult. Ultimii oameni de la care te-ai fi aşteptat, pot intra în tine să-ţi schimbe direcţia vieţii.
O direcţie pe care nu mulţi o au în viaţă, un potenţial de echilibru suprem, o cunoştinţă ridicată la nivel de tulburări specifice perfecţiunii, o agitaţie surdă în imaginea unui viitor substanţial, senzaţii de topire a sentimentelor, tăria unei energii fără cauză, o estetică simplă, un glas calculat, vise de admirat, o oglindă a unei vieţi inimaginabile. O piramidă clădită după o viaţă de luptă.
Azi; azi mă simt ca o remuşcare dezvăluită în tulburări inutile. Totul s-a prăbuşit de pe o zi pe alta. Sunt transpus din nevinovăţie într-o desfiinţare proprie. Ucis oficial de zgomotul fricii la un rang de viaţă zvâcnită peste noapte din neapartenenţă. Îmi va fi dor de orice comoară nepecetluită, curată, de un farmesc supus frumosului. Îmi va fi dor să alerg în necunoscut, într-un zâmbet filtrat de frumuseţea prezentului,în oameni, vise, viaţă de invidiat.
Până şi clipele neutre şi-au găsit o identificare în prospeţimea gustului. Dar cele mai intense clipe rămân acele care nu le vei mai întâlni. Trecuturi, fapte, gânduri, planuri, iubiri, senzaţii,momente, idei de nerepetat.
Una din temele neînţelesului care mă privesc, au fost zilele în care racheta de tenis era o asociere echivalentă cu viitorul asigurat în ochi de câştig.
Prieteni, oameni cărora te-ai oferit, regretul confesat dupa un rezultat negativ din cauza unei pierderi a personalităţii. Până şi prima mea carte, pentru mine a ajuns o asimilare totală cu activitatea unui om bolnav psihic. Ce rost îşi mai au rândurile scrise, dacă omul devine o armonie a dezintegrării.
Timpul trece, aşa cum eu trec, tu treci, deci ce rost ar avea un rând în plus. Ce rost ar avea chiar cele de mai sus? Ce rost ar avea acest blog ?
[...]
Oamenii vin şi pleacă la fel ca visele.
Ca om în Statele Unite nu mai ai viaţă socială (şi de curând planul de extindere cuprinde şi România). Eşti doar un virus pe cale de extindere a bolii ce va distruge o parte din omenire, un loc în care nu există suflete, doar conştiinţe putrede, sentimente false, actualizări ale apropierii de un sfârşit însumat în iluzia trecerii timpului. Disocierea constă în sensibilitatea cu care nu mai sunt eu.
O boală incurabilă, numită America.
.
