Transcendent.

Adesea încercam să uit de clipele în care rătăcirea mea esenţială consta într-o vindecare de viitor. Acel viitor avea să fie azi un dezgust uşor de determinat. Timpul se scurgea, la fel şi viaţa. Încercam să înţeleg oamenii. Încercam să mă înţeleg pe mine.

Absorţia noastră de compromisuri era definită total. Şi nu exista nici un leac, fapt ce îmi provoca un anume zâmbet senil. Ce ştiu de tragedia care începe cu trezirea conştiinţei proprii, e că te ajută să speri mai mult, până îţi dai seama că rămâne chiar o tragedie nemuritoare. M-am ataşat de amintirile ce le voi dezgropa în fiecare zi. Desfiinţarea albumului din mine e inevitabilă, pentru că sunt pecetluit cu urme ce m-au crescut. Un spaţiu, un început, o revenire, un vis, de îndată ce le-am supt otrava din aparenţă, m-am regăsit în preajma lor spirituală.

Mă sustrag uşor din direcţia de inimi, dar amintirile rămân o intoxicare de suflet. Aşa am început să privesc natura cu înţeles, şi misterul, care rămâne în transcendenţă.