A good music. A good friend. A realised dream.

It all started when I discovered them (Cool Hand Luke) at 18 years old. 1st I hated them. Then they’ve changed my life. I fall in love with them. Those lyrics, those songs, made me see the truth. Typical to Mark Nicks (drummer, vocalist, songs writer). After a short time, meeting Mark and his band became one of my dreams. Last year, 2007 November, I met him. I met his parents. The house where he grew up, the place where he has written most of the songs. We went to a coffee shop, and for a half an hour I was living my dream. We’ve talked about many things. He encouraged me a lot and I was a great encouragement too for him going all the way to Nashville just to meet him. A simple man, who knew from the very beginning what he wants from life and what life wants from him.

Here’s me and Mark .

And here’s a song from Cool Hand Luke called “A floating smile” :

Lyrics :

I’m sad that I don’t think about You
Because I just can’t get on without You
You speak in the funniest things
Glimpses of Heavenly dreams

Lately it seems that it’s harder
For my legs to walk any farther
I need you to show me I need you
And give me the faith to believe you

One day You’ll come back
Soon You will come back
One day You’ll take me home (x2)

We’ll fly away (x3)
Forever and ever
On a floating smile

Belated analysis.

Then I started to feel I don’t have any fear in front of my own jailbreak. My deception space was spreading above the time disposed to it. I was once a sensuous taste of the true world, a time in which the liberality was surprising me with amplitude. Love was a holy solitude in front of which a world full of ideas was standing beside.

            You’re still thinking at the day when you were dreaming your own perfection, you were mindful with all the details and the forbidden secrets of your heart. There’s only a one resemblance between a human being and a church: they never knew to keep-up each other. The modern man is unpleased for he can not sweeten his bitterness, that’s why the upsurge to another world it’s predicate often and often. The attempt to discover new sensations without thwarting resistance to yourself it’s a way to lose your balance; a balance concerning your condition solution as a human being.  What do you expect from life when you don’t understand what means this life? Our happiness, your happiness, it’s a hell in the own soul. An act of sadism in front of God, because He succeeded the penetration in the whole world beyond any creation, but you, not even in your own soul.

            The possibility to adhere at any motion of hope is an error visible frequented for the return process in front of a man’s soul. The sweet smells spreading of aged feelings it’s an unavoidable immortality. At the soul level, I’m not afraid anymore I will disappear, but in what measure I have maintained the poise concerning myself? What about in front of God?   

Sideways.

It feels like no one in the world is listening.I’m still caught in those ways.I trust my edges, but who`s the one to blame for this?You’re still smiling as the day goes by. but how come everybody is seeing different the reasons why?You can sing until there`s no sound left. You can scream until the words goes deaf, but still..you’re left unsaid on the hardest edges.

You cannot carry your own anymore!
This is how you pay your debt. Running past the things you want.If your life is just for sale then go on and walk on through unscathed.But still.. give me a call if you decide to have the wings of a dove. I`ll might be helpful, or dismayed in a new place arising the world for a new love. The hardest part of holding on, is letting you go.

În urma unei vieţi.

În spatele unui motiv de a exista, se ascund milioanele de gânduri cărora nu le vei putea face faţă vreodată. Întocmai cum în spatele înfăţişării unui om se ascunde adevărata faţă. În spatele soarelui zilnic, se ascunde un îngheţ de neconceput, întocmai cum în spatele căldurii de suprafaţă a unui om se ascunde o falsitate de proporţii.

Stau. Privesc. Îmi ascult bătăile de inimă. Respiraţia e într-o alergare continuă, definitivă, până la un moment decis. Un moment în care viaţa se termină. O istorie lăsată în urmă. Fiinţe cărora le-ai dat viaţă. Oameni cărora le-ai oferit zâmbet, dragoste, bani, timp, lucruri care trec, şi lucruri care rămân până la data expirării tale pe un pământ în care într-o zi, începerea bătăilor tale de inimă ţi-a afişat începutul existenţei .

De-a lungul vieţii întâlneşti oameni. Oameni care lasă urme. Oameni care trec nevăzuţi. Oameni cărora le-ai oferit timp. Timp petrecut învăţând împreună. Şi timp petrecut degeaba. Oameni în care ai investit, oameni care s-au folosit de tine. Profitori la nivel de nesubjugat, batjocoritori, cu sau fără motive, oameni care ţi s-au numit prieteni.

Ajungi la un moment dat când viaţa îţi oferă exact ceea ce tu nu poţi vedea. Nu ai timp. Nu ai timp să observi înţelepciunea de a ştii cu cine să petreci acest timp, credinţa cu care să îţi păstrezi o relaţie de eternitate, o educaţie care îţi creează oportunităţi pentru a-ţi dezvolta abilităţile, o dezvoltare a personalităţii , a unei istorii unice, care îţi păstrează un nume după plecarea ta definitivă.

Începi prin a fi un copil iubit de întreaga lume, primind atenţie din majoritatea ce te înconjoară. Creşti şi te consumi ca om şi spirit prin a-ţi face o viaţă financiară, socială. Scopul, e de a ajunge realizat şi realizabil. O posibilă credinţă, un suflet căruia nu i-ai dat niciodată drumul în libertate, vor rămâne închise poate pe veşnicie. Un suflet oferit de Dumnezeu printr-o femeie. Un dar căruia în mare parte i-ai întors spatele pe parcursul vieţii. Timpul scurs în vederea obţinerii altor scopuri, scopuri care te-au făcut să uiţi de motivul real al existenţei tale.

Oamenii, prietenii vin şi trec, relaţiile se construiesc şi se dărâmă. Viaţa trece şi nu mai revine. Rămâne doar conştiinţa unui gând împăcat sau nu, decis de modul în care ţi-ai trăit această viaţă.

Cuvânt final.

Visele îmi trec, se duc şi se împart pe drumuri care duc spre alte locuri. O destinaţie de negăsit. Dar mă apropiu mai mult de mine, un mod de trai care duce spre eternitate.
Care eternitate ?
[...]
N-am lăsat niciodată oamenii să-şi verse ura în mine, însă există alte moduri care îţi distrug atenţia asupra ta : superficialitatea, dezamăgirea, descurajarea, „libertatea” de a te găsi mai mult. Ultimii oameni de la care te-ai fi aşteptat, pot intra în tine să-ţi schimbe direcţia vieţii.

O direcţie pe care nu mulţi o au în viaţă, un potenţial de echilibru suprem, o cunoştinţă ridicată la nivel de tulburări specifice perfecţiunii, o agitaţie surdă în imaginea unui viitor substanţial, senzaţii de topire a sentimentelor, tăria unei energii fără cauză, o estetică simplă, un glas calculat, vise de admirat, o oglindă a unei vieţi inimaginabile. O piramidă clădită după o viaţă de luptă.

Azi; azi mă simt ca o remuşcare dezvăluită în tulburări inutile. Totul s-a prăbuşit de pe o zi pe alta. Sunt transpus din nevinovăţie într-o desfiinţare proprie. Ucis oficial de zgomotul fricii la un rang de viaţă zvâcnită peste noapte din neapartenenţă. Îmi va fi dor de orice comoară nepecetluită, curată, de un farmesc supus frumosului. Îmi va fi dor să alerg în necunoscut, într-un zâmbet filtrat de frumuseţea prezentului,în oameni, vise, viaţă de invidiat.
Până şi clipele neutre şi-au găsit o identificare în prospeţimea gustului. Dar cele mai intense clipe rămân acele care nu le vei mai întâlni. Trecuturi, fapte, gânduri, planuri, iubiri, senzaţii,momente, idei de nerepetat.

Una din temele neînţelesului care mă privesc, au fost zilele în care racheta de tenis era o asociere echivalentă cu viitorul asigurat în ochi de câştig.
Prieteni, oameni cărora te-ai oferit, regretul confesat dupa un rezultat negativ din cauza unei pierderi a personalităţii. Până şi prima mea carte, pentru mine a ajuns o asimilare totală cu activitatea unui om bolnav psihic. Ce rost îşi mai au rândurile scrise, dacă omul devine o armonie a dezintegrării.
Timpul trece, aşa cum eu trec, tu treci, deci ce rost ar avea un rând în plus. Ce rost ar avea chiar cele de mai sus? Ce rost ar avea acest blog ?

[...]

Oamenii vin şi pleacă la fel ca visele.

Ca om în Statele Unite nu mai ai viaţă socială (şi de curând planul de extindere cuprinde şi România). Eşti doar un virus pe cale de extindere a bolii ce va distruge o parte din omenire, un loc în care nu există suflete, doar conştiinţe putrede, sentimente false, actualizări ale apropierii de un sfârşit însumat în iluzia trecerii timpului. Disocierea constă în sensibilitatea cu care nu mai sunt eu.

O boală incurabilă, numită America.

Transcendent.

Adesea încercam să uit de clipele în care rătăcirea mea esenţială consta într-o vindecare de viitor. Acel viitor avea să fie azi un dezgust uşor de determinat. Timpul se scurgea, la fel şi viaţa. Încercam să înţeleg oamenii. Încercam să mă înţeleg pe mine.

Absorţia noastră de compromisuri era definită total. Şi nu exista nici un leac, fapt ce îmi provoca un anume zâmbet senil. Ce ştiu de tragedia care începe cu trezirea conştiinţei proprii, e că te ajută să speri mai mult, până îţi dai seama că rămâne chiar o tragedie nemuritoare. M-am ataşat de amintirile ce le voi dezgropa în fiecare zi. Desfiinţarea albumului din mine e inevitabilă, pentru că sunt pecetluit cu urme ce m-au crescut. Un spaţiu, un început, o revenire, un vis, de îndată ce le-am supt otrava din aparenţă, m-am regăsit în preajma lor spirituală.

Mă sustrag uşor din direcţia de inimi, dar amintirile rămân o intoxicare de suflet. Aşa am început să privesc natura cu înţeles, şi misterul, care rămâne în transcendenţă.

Eroare de gând.

Nu consuma nici o răsuflare degeaba, altfel incât dragostea să rămână membră a existenţialismului fericit, fără nici o cufundare morală în meschinării.

Chestiuni de timp.
Ce-a mai rămas din cursa respectivă, e o iluzie tactică ce n-o voi putea schimba niciodată.
Nu mai suntem la fel..
Dezechilibrarea există.. e aici pentru orice amintire nelucrată, ezitată la frecvenţă maximă, şi insesizabil de neiubită.

Privirele vor ramane mereu în amintirea de azi. Dar viitorul va fi o confidenţă chinuită de orice vis izbucnit fără sens..

Analiză târzie.

Atunci am început să simt că nu mai am nici o teamă faţă de evadarea mea proprie. Spaţiul dezamăgirii mele se întindea mai presus de timpul dispus acesteia. Am fost cândva un gust senzual al adevăratei lumi, o vreme în care generozitatea mă surprindea cu amploare. Iubirea era o singurătate sfântă faţă de care o lume plină de idei îi stătea alături.

Încă te mai gândeşti la ziua când visai perfecţionarea ta proprie, erai la curent cu toate detaliile şi secretele inimii nepermise. Există o singură asemănare între om şi biserică : n-au ştiut niciodată să se păstreze reciproc. Omul modern e neîncântat că nu îşi poate îndulci amarul, de aceea avântul spre o altă lume se afirmă din ce în ce mai des. Încercarea de a descoperi noi senzaţii fără a opune rezistenţă ţie însuţi e un mod de a-ţi pierde echilibrul; un echilibru faţă de rezolvarea condiţiei tale. Ce mai aştepţi de la viaţă când nu înţelegi ce e această viaţă? Fericirea noastră, a omului modern, e un iad în sufletul propriu. Un act de sadism faţă de Dumnezeu, căci el a reuşit pătrunderea în întreaga lume dincoace de orice creaţie, dar tu nici în pulsu-ţi propriu.

Posibilitatea de a adera la orice gest de speranţă e o eroare vizibil frecventată pentru procesul de reîntoarcere faţă de sufletul omului. Răspândirea parfumurilor de sentimente senile e o nemurire inevitabilă. La nivelul sufletului, nu mă mai tem că voi dispărea, însă în ce măsura mi-am menţinut echilibrul faţă de mine? Dar faţă de Dumnezeu?